Care sunt legăturile, influențele, „certurile” și „împăcările” dintre artiștii români din Oradea și din București, din perioada anilor ’80 sau din perioada ce a urmat căderii comunismului? Care era „vocea” unuia dintre cele mai excentrice (din punct de vedere geografic, și numai) orașe din țară și în ce măsură se afla ea în armonie cu cea a Bucureștiului, centrul prin definiție al Puterii, un centru strivit sub propria masă?

Cum a reușit Oradea ca timp de un deceniu să fie unul dintre centrele artistice ale țării și cum a reușit Bucureștiul să existe în plan artistic în pofida mecanismului de control și de cenzură extrem de complex și de dens? Ce anume s-a întâmplat după 1989, când Oradea intră în umbră, în timp ce București și Cluj ajung să conteze cel mai mult?

Cum anume se pot așeza, la aceeași masă, „Grupul de la Oradea” și „Rostopasca”? Cum s-a ieșit din curentul „neo-ortodoxist”, „metafizic” în care se refugiase Bucureștiul optzecist, ba chiar și nouăzecist și în ce măsură replica secularizată, uneori chiar explicit anti-eclesială este determinată și, pe alocuri, definită de aportul artiștilor orădeni?

Prezentată la Galeriile de Artă Reperaj din Cetate, Oradea, între 13 iulie și 19 august, expoziția „Oglinzi oglindite” ajunge la Craiova. Nu pretinde să dea răspunsuri academice la întrebările de mai înainte. Dar va ține un pariu curatorial.

Vizitatorului i se propune rolul unui investigator căruia i se oferă suficiente indicii cât să îndrăznească un răspuns general, dar și suficiente întrebări, care să nu îi impună concluzii prefabricate. Lucrările reflectă realități care azi ne pot părea îndepărtate sau pe deplin străine, realități care, totuși, au lucrat nebănuit la modelarea societății în care trăim acum. Oglinzile pot deforma, ca într-un parc de distracții sau pot reflecta cu acuratețe de laborator, cât mai multe detalii. Detalii pe care dorim să le vedem, detalii pe care le-am dori ascunse. Uneori, ele ne arată aspecte pe care nici măcar nu știm că le dorim vizibile sau, dimpotrivă, ascunse.

„Oglinzi oglindite propune un dublu portret expozițional. Lucrări ale artiștilor orădeni actuali și ai – deja consacratului – „Grup de artiști de la Oradea” ai anilor ‘80 sunt puse față în față cu lucrări ale artiștilor bucureșteni ai ultimelor valuri, din 1990 până în prezent. Opera lui Ingo Glass se insinuează aici ca suspect de serviciu al ambelor centre artistice. Influența artei sale abstracte, neo-constructivistă, relevantă pentru mai multe centre artistice din România pe parcursul anilor ‘70, din Timișoara până la București sau Galați, se delimitează ca o constantă istorică fermă, inflexibilă, impermeabilă la vreo paralelă sau relație cu lucrările expuse, activând ca un cadru fix pentru cele două oglinzi batante. Constructivismul, ca reprezentant al avangardei istorice, n-a suscitat interes nici în grupurile artistice din Oradea, nici în cele din București, ireversibil atrase de un alt idiom artistic – cel al noii avangarde. Între acestea, sculptura lui Marian Zidaru e inserată ca postulare fermă a unei poziții, relevantă pentru interesul extensiv și durabil pentru spiritualitate, moralitate și naţionalitate al artei bucureștene, un interes tipic ce pare străin lucrărilor din mediul artistic orădean.” (Erwin KESSLER).